Intr-o duminica fierbinte din august, cand un val de zeci de mii de oameni strigau pe strazile din Minsk impotriva lui Aleksandr Lukasenko, liderul autoritar din Belarus s-a incruntat la proteste dintr-un elicopter. „Au scapat ca sobolanii”, s-a laudat el, dupa ce i-a cerut pilotului sa zboare mai aproape de demonstratia masiva.
La amurg, imbracat in negru, cu vesta antiglont si ridicand pusca, a coborat din aeronava sa la palatul prezidential insotit de fiul sau de 15 ani, Nikolai, imbracat in militar si tot inarmat. Videoclipurile difuzate convenabil de serviciul sau de presa l-au aratat sfidator, felicitandu-i pe politistii care au blocat strada. „O sa avem grija de ei”, urla el, aratand spre multimea pasnica, care cu bannere creative, steaguri si flori l-au implorat sa demisioneze de la putere.
Colorat, strident si nelimitat. Este stilul omului care a guvernat Belarus aproape trei decenii cu manevre necrutatoare, fosta republica sovietica de 9,4 milioane de locuitori blocata geostrategic intre Rusia si tarile UE si NATO, precum Polonia sau Lituania. Supranumit „ultimul dictator al Europei” de catre administratia Bush – o denumire care a ramas – Lukasenko, in varsta de 66 de ani, conducatorul populist indesat, cu o mustata distincta asemanatoare stalinismului, a ramas la putere cimentand un stat cu un singur om, controlat datorita ferocelui sau. fortele de securitate si temutul KGB (serviciile secrete care isi pastreaza acronimul sovietic). Un amestec de mana puternica si mesaje populiste pentru galerie.
Acum, infuriat de opozitia cetateneasca, in ciuda a zeci de mii de arestari si represiuni brutale, si asediat si izolat de condamnarea internationala pentru atacurile sale ofilitoare la adresa drepturilor omului, belarusul se agata de scaunul prezidential si se framanta cu manevre din ce in ce mai excentrice si neobisnuite. La fel ca aterizarea fortata in urma cu o saptamana a unui avion de pasageri care survola Belarus pentru a aresta un jurnalist critic la adresa regimului care ocupa un loc vizibil pe lista sa neagra. Cartea lui de joc este clara: el a jurat intotdeauna sa-si vaneze dusmanii oriunde s-ar putea gasi: acum se considera ca acest lucru include si in afara tarii sau chiar pe cer. „Este o persoana imprevizibila”, estimeaza analistul Tatyana Stanovaya. „Dar el se vede garantul sau ingrijitorul tarii; de ideea lui de tara”, crede el. Lui Lukasenko ii place chiar sa glumeasca despre ideea autocratiei. „Dictatura noastra este diferita, toata lumea se odihneste sambata si duminica, iar presedintele lucreaza”, i-a spus el secretarului de stat american de atunci Mike Pompeo, la inceputul anului trecut, in timpul unei vizite a americanului la Minsk.
Fiu al unei taranci necasatorite – ceva care l-a marcat – si maistru al unei ferme colective (colhoz), Lukasenko si-a facut o cariera politica cu acuzatii vehemente impotriva coruptiei. Cu accentul sau rural si un disconfort vizibil legat de purtarea costumelor si cravatei, si-a construit un profil de razbunator al cetatenilor impotriva elitelor inradacinate. In 1994, la trei ani dupa ce tara si-a declarat independenta in timpul dizolvarii Uniunii Sovietice, el s-a declarat primul presedinte ales al Belarusului. Cu motto-ul „nici cu stanga, nici cu dreapta; cu poporul” si un discurs impotriva haosului si sustinut de nostalgie pentru ordinea si stabilitatea URSS, a maturat peste 80% din voturi la primele alegeri prezidentiale; ultimele alegeri cu adevarat competitive, conform observatorilor internationali.
Lukasenko ii placea puterea. Si, eliminand limitele de mandat, l-a pastrat timp de 27 de ani, sustinut de un aparat de securitate anterior epurat si de parghiile Administratiei, unde a plasat cu grija oameni in care are incredere, spune politologul Artyom Shraibman, care subliniaza ca un alt dintre cheia supravietuirii sale politice a fost economia si stabilitatea relativa; de asemenea, perioadele de mana oarecum mai blanda — eliberarea prizonierilor politici, de exemplu — cand a vrut sa se multumeasca cu Occidentul pentru a juca rolul de tampon cu Rusia de care ii placea atat de mult. Acum, odata cu cresterea unei clase medii si urbane, aceasta si-a pierdut foarte mult abur, subliniaza analistul.
Spre deosebire de liderii altor state ex-sovietice, Lukasenko a pastrat relicvele comunismului – aniversarea Revolutiei din octombrie 1917 ramane o sarbatoare nationala. Progresul democratiei si al pietelor libere a fost lent. Companiile de stat, din sectoarele cheie, reprezinta putin peste 50% din Produsul Intern Brut (PIB) si 75% din productia industriala, potrivit Bancii Mondiale. Si echipamentul functionarilor de stat si al muncitorilor este imens.
Pavel Latushka, care a fost ministru al Culturii al Guvernului sau si ambasador si care astazi este unul dintre cei mai vizibili critici ai sai, membru al echipei conduse de Consiliul de Coordonare al opozitiei — din care face parte si castigatoarea Premiului Nobel Svetlana Alexievici —, remarca ca Puterea lui Lukasenko se bazeaza pe frica, pe reprimarea oricarei disidente. „Guvernul tau este ca o junta militara. Ani de zile a transformat fortele de securitate in sclavi ai sistemului si slujitori ai omului si nu ai poporului, in detrimentul apartamentelor, salariilor si beneficiilor”, spune politicianul, care traieste in exil la Varsovia de anul trecut, dupa ce primirea amenintarilor personale ale liderului autoritar. Latushka sustine, insa, ca acest sistem de control are crapaturi si nici Lukasenko nu are sprijinul deplin al acelor structuri de securitate puternice.
Liderul autoritar si-a pierdut treptat porecla de „batka”, tatal natiunii, care era mai frecventa in Belarus la inceputul anilor 2000, dar acum este folosit doar de unii batrani si de jurnalistii si analistii rusi, care povestesc meciurile sale de hochei sau schi. sesiuni cu presedintele rus Vladimir Putin. Toate zambetele indreptate spre galerie, ambii lideri intretin o relatie complicata si de neincredere.
Fostul director colhoz, rezuma un diplomat occidental, „traieste departe de realitate, deconectat de la strazi”. In august anul trecut, cand protestele masive si fara precedent impotriva fraudei electorale — dupa ce si-a atribuit al saselea mandat cu 80% din voturi — s-au raspandit la mai multe fabrici de stat, iar muncitorii si angajatii care au fost traditionalul lui gramar de voturi i-au strigat sa plece, Lukasenko privit naucit. In apogeul mobilizarilor, cand protestele au crescut stimulate de stirile despre violenta brutala a politiei si torturile aplicate miilor de detinuti, liderul autoritar s-a apropiat de una dintre fabricile de automobile istorice ale tarii pentru a vorbi cu muncitorii. oparita. „Da, nu sunt un sfant. Stii duritatea mea, stii ca daca nu ar exista duritate,
Socat de batjocuri, s-a strans sa-si linga ranile pentru cateva zile, dar nu a durat mult sa loveasca din nou mai tare. Cu peste 35.000 de persoane retinute de la inceputul protestelor de anul trecut, peste 400 de cazuri de tortura si violenta politieneasca documentate de organizatiile pentru drepturile omului si cinci persoane care au murit in timpul demonstratiilor sau in custodia politiei, mobilizarile masive, cele mai mari din istoria tarii, acestea s-au transformat in actiuni de rezistenta si actiuni punctuale si creative de eludare a represiunii in crestere.
Astazi, toti oponentii lui Lukasenko sunt in inchisoare sau in exil. La fel ca Svetlana Tijanovskaya, o alta greseala a ei de calcul, o fosta profesoara de engleza care hotarase sa ramana acasa pentru a avea grija de copiii ei, care a facut un pas inainte cand sotul ei, bloggerul de opozitie Serghei Tijanovski, a fost arestat si a decis sa candideze la presedintie impotriva lui Lukasenko. Liderul autoritar, atavic, care a subliniat ca o femeie nu era pregatita si calificata pentru a fi presedinte, nu si-a pretuit potentialul si nu si-a pus veto la candidatura asa cum o facuse cu restul. Asa ca Tijanovskaya a devenit fata opozitiei, pentru a o unifica.
A venit intr-un moment de nemultumire esentiala, cand pandemia de coronavirus facuse ravagii in Belarus in fata negarii si inactiunii lui Lukasenko, care a ordonat sa mentina deschise scolile, fabricile si stadioanele sportive, precum si granitele, ridiculizat covid-19 ca pe un „psihoza de masa” si a mers atat de departe incat a sugerat ca cultivarea tractoarelor, vodca, scaldat la sauna si jocul de hochei pe gheata ar proteja oamenii. Atunci a luat nastere o miscare cetateneasca care a inlocuit deficientele si crapaturile din Stat cu activism si solidaritate, care au pus ulterior bazele organizarii protestelor.
Pentru multi dintre oamenii care l-au sprijinit pe Lukasenko de ani de zile, sau cel putin s-au multumit cu regimul, acesta a fost un catalizator. Pentru altii, precum Maya Terekulova, in varsta de 36 de ani, au fost violente ale politiei si arestari arbitrare. Terekulova, o activista pentru drepturile persoanelor cu dizabilitati si mama a unui copil cu diversitate functionala, miza pe liderul belarus pentru ideea sa de stabilitate si sprijin social, povesteste ea la telefon de la Minsk. Altii si-au deschis ochii dupa atacurile asupra presei independente sau cu investigatiile asupra coruptiei lui Lukasenko si a familiei sale, care povestesc modul in care „presedintele poporului” duce o viata de lux.
