Luna aceasta implineste 75 de ani, dintre care 52 oferiti publicului. Nu aceste bilanturi in cifre sau zecile de premii ne intereseaza cand vorbim despre Victor Rebengiuc. Poate doar milioanele de aplauze si acea energie speciala pe care o ofera el publicului.
Sunteti unul dintre cei mai premiati actori. Pentru un obisnuit cu premiile, ce inseamna titlul de “Doctor Honoris Causa” pe care UNATC vi l-a decernat dv., lui Marin Moraru si lui Gheorghe Dinica? In primul rand, o astfel de distinctie este de natura sa nasca o foarte mare uimire pentru ca niciodata nu am fost in stare sa asociez titlul de Doctor Honoris Causa unui actor. Nu vedeam legatura intre aceste doua ipostaze si nu m-am gandit niciodata ca mi se va intampla mie. M-am dus destul e indoit de mine si de premiu, insa, cand am intrat in sala de decernare si am fost inconjurat de caldura celor care erau acolo, de aplauzele care ne-au intampinat pe mine si pe colegii mei, Gheorghe Dinica si Marin Moraru, am inceput sa ma simt extraordinar. Si mai sunt si nostalgiile mele legate de institut, de perioada cand am fost Decan acolo…
Ati jucat mult in teatru, dar publicului v-a asimilat si ca pe un mare actor de film. Daca cinematografia romaneasca ar fi avut o alta vizibilitate, credeti ca ati fi dat teatrul de dragul filmului? Si eu ma gandesc la asta si nu cred ca pot exclude ipoteza ca s-ar fi putut intampla asa. Uneori chiar simt ca m-as fi indreptat spre ecran, mai mult decat spre scena. Daca cinematografia ar fi avut alta soarta, e clar ca actorii ar fi avut mai multe propuneri pentru film si atunci nu prea iti mai arde de teatru. Dar, in acelasi timp, la teatru nu se poate renunta. N-as fi putut sa fac cu inima impacata o astfel de alegere. Eu sunt atat de legat de scena incat ma bucur ca nu mi s-a oferit ocazia sa pot alege. Poate as fi ales gresit, iar pentru mine o perioada indelungata in care nu fac teatru seamana cu un exil. Nu stiu daca m-as fi iertat.
Sunt actori care spun despre cariera lor ca a fost marcata de anumite personaje. Ati putea sa va povestiti viata in cateva astfel de momente? Imi aduc aminte de Marin Moraru, care imi spunea ca noi actorii ne purtam toate personajele intr-o ranita pe care o ducem cu greu in spate. Fiecare personaj a avut povestea lui si a crescut intr-un anume fel, iar mie imi plac asa de mult povestile personajelor mele ca nu as putea niciodata sa-l las pe vreunul pe dinafara. Nu cum au iesit ele in final, ci cum m-am apropiat de ele este important pentru mine. Se naste o legatura pe care n-o poti uita. Imi sunt dragi si personajele pe care le-am ratat si acelea care mi-au iesit mai putin bine, iar eu, pe urma, am simtit unde trebuia facut altfel.
Cu experienta de acum, daca ati mai incepe inca o data meseria aceasta, care sunt lucrurile pe care stiti sigur ca ar trebui sa le faceti? Ar trebui sa ma apuc sa invat o limba straina, sa ajung sa fiu crezut in acea limba si sa ma duc intr-o alta tara decat Romania, intr-un loc unde sunt mai multe posibilitati. Dar acum, raportandu-ma la mine, trebuie sa recunosc ca sunt multumit de ceea ce am reusit sa fac in viata si in cariera mea. Si daca vrei sa-ti explic de ce sunt multumit, ar trebui sa incep prin a spune ca am reusit ca 52 de ani pe scena sa am continuitate. Si este esential. Apoi am avut norocul unor intalniri absolut remarcabile, iar fara acest noroc, poate ca astazi nu vorbeam la fel, ma gandesc la Liviu Ciulei, Radu Penciulescu, Vlad Mugur, Silviu Purcarete.
Si am reusit sa-mi impac bine cariera cu viata. Am avut o viata frumoasa, ma simt bine acasa, asta este la fel de important ca si sa te simti bine pe scena. Daca as incepe iar aceasta meserie as evita ispitele, lucruri care te indeparteaza de la datoria ta, m-as feri de excese si as pastra masura in toate. Daca ai grija de lucrurile acestea poti sa ajungi oriunde. Cam asta am si facut de fapt, cred ca este una dintre conditiile pe care eu mi le-am asumat si din acest motiv am ajuns la varsta asta. Poate as avea grija sa fac mai multi bani.
